„Sindromul Chinezesc” al Irinei Greciuhina sau un restaurant în 22 zile la o distanţă de 12 mii km


În 1979 Premiul Festivalului din Cannes a fost decernat filmului „Sindromul Chinezesc” care prezintă accidentul de la centrala nucleară. Cu timpul titlul filmului s-a transformat într-o expresie ironică care redă aşteptarea unei catastrofe, chiar dacă de fapt acest lucru nu se întîmplă. După călătoria sa de lucru în China, arhitecta Irina Greciuhina a povestit despre „sindromul său chinezesc” şi despre „peripeţiile arhitectei moldovence în China”. Şi, a fost mai simplu să realizăm interviul sub formă de relatare de la persoana întîi. Altfel nu se putea face.



Începutul. Un apel nocturn. O voce de departe: „Irina, eu şi partenerii mei din China avem o încăpere pentru un viitor club în Shenzhen, un „mic” orăşel balnear cu un număr de 8 milioane locuitori pe malul oceanului Pacific, situat între oraşele Guangzhou şi Hong Kong. Încăperea se află în incinta unui hotel nou, lîngă mare. Ziua va servi drept restaurant, iar seara – club. Te apuci de aşa un proiect? Achit pentru urgenţă. Clubul trebuie deschis peste 30 zile.”

… şi, la ce mă gîndesc eu în momentul dat? Ideea banilor achitaţi pentru urgenţă este super? Iar în cazul unui eşec evident, cine va achita? Nimeni nu deschide un club în 30 zile! În trei luni, cu muncă în asalt? Da. În nouă luni, cu muncă în asalt? Da. În…? Da. Dar în 30 zile! Imposibil…. Şi, brusc îmi aud vocea răspunzînd: „Bine, o să vin”.

O ascult pe Ira şi mă gîndesc…. 15 ani de experienţă de muncă, copii…, prin urmare este o persoană responsabilă, şi nu neapărat numai în China poate cîştiga. Ce ar trebui să provoace interesul pentru aşa o aventură? Setea de peripeţii? Dorinţa de autotestare? Nonşalanţa? Dacă e să fiu eu în locul ei. Eu? Niciodată. Şi pentru mine, ca şi pentru Ira, engleza nu este punctul forte, cu atît mai mult chineza. Ce am pierdut eu acolo în Guangzhou?

Sosirea. De sub aripa avionului se zăreşte „micul” orăşel chinezesc Guangzhou. „Doar” 22 milioane locuitori. De jur împrejur numai zgîrie nori care îţi creează impresia de inferioritate. Numărul clădirilor înalte în acest oraş depăşeşte cu mult numărul chioşcurilor de presă din Chişinău. Din avion soseşti direct în tropice. Umiditate, arşiţă şi miros de peşte. După cîteva ore de mers în maşină ajungem la destinaţie, locul unde se amplasează viitorul club. Şi cronometrul a început numărarea inversă, doar 8 zile pînă la plecare din China.



Naşii chinezi. Sunt întîlnită de beneficiarul meu, vorbitor de limbă rusă, şi încă de doi parteneri chinezi. Unul din ei este proprietarul clădirii, al doilea este beneficiarul construcţiei. Proprietarul îmi aduce aminte de mafioţii din filmele despre „yakuza” (deşi de unde s-ar lua yakuza în China?). Un aspect exterior interesant – un ochi nu se deschide, fapt care îl face pe al doilea mai puţin prietenos. Dar au organizat o recepţie pe cinste. Principiul de bază – mai întîi ceremonia şi numai apoi munca. Toate întrebările sunt adresate prin intermediul traducătorului. Creveţii sunt serviţi într-un sos teribil de neecologic şi (probabil) cu slănină de porc. Cina de afaceri se cam întinde. Se înnoptează. Şi, atît de mult aş dori să ajung să văd încăperea, să fac toate măsurările şi să expediez datele în Chişinău pentru a începe lucru.

Măsurările şi WeChat. Deja îmi este clar că cina cu beneficiarul este mai importantă decît măsurările încăperii. Prin urmare, măsurările sunt nevoită să le fac prin întuneric, şi doar lumina telefonului îmi vine în ajutor. Încăperea este practic intactă. Unde şi unde atîrnă cablurile reţelelor de comunicaţie şi pereţii goi. Acum trebuie să transmit datele în oficiul din Chişinău. Nu e o sarcină dificilă, cu atît mau mult că suntem în secolul internetului. Dar, în China această sarcină s-a dovedit a fi una dificilă, întrucît acces la gmail sau Facebook, Viber, Skype NU EXISTĂ! Marele zid chinezesc nu este doar un zid care poate fi văzut din cosmos. Marele zid chinezesc este un hotar invizibil al influenţei informaţionale dăunătoare din vest. Dar totuşi accesul la internet există. Există WeChat, o inovaţie pur chinezească care poate fi utilizată pentru convorbiri, cumpărături şi căutarea informaţiilor. Descarci WeChat pe dispozitivul personal în Chişinău şi unica barieră în comunicare rămîne doar diferenţa de 6 ore.

În căutarea conceptului. Noaptea vizitez cluburile şi restaurantele din Guangzhou. Trebuie să înţeleg care sunt tendinţele şi preferinţele chinezilor. Am observat, cu mare mirare, că tendinţele în design amintesc de anii 90 la noi: totul este în culori aprinse, cu auriu, pompos şi exagerat.

În orice situaţie confuză, achiziţionează lumina. Deci. Pînă la încheierea călătoriei mele în China au mai rămas 8 zile. În aşteptarea ideilor de amplasare a mobilierului şi a echipamentului şi a schiţelor „render it” ale restaurantului, se poate (şi chiar trebuie) să fac procurările necesare. Şi dacă totul este încă confuz, se poate începe cu lumina, care va fi şi punctul de plecare. De fapt, lumina depinde mai puţin de dimensiunile fixe ale încăperii. Merg la ghidul meu chinez, Colea (sigur, se numeşte Shun Bin Wan, dar, cîndva a locuit cîţiva ani în URSS, şi pentru a fi înţeles preferă să i se spună Colea) şi îi zic: „Să mergem după lumină”. Să mergem, îmi răspunde el. Însă tu, Irina, să nu încerci să negociezi preţurile. Eşti europeană, şi pentru tine ei vor ridica preţurile. Doar alege…, ei, să aleg eu ştiu….. Mai cu seamă aşa credeam, pînă nu am ajuns la „piaţa luminii”. Stau şi privesc la această „pieţişoară”. Treizeci (!) de clădiri a cîte 15 etaje fiecare, unde se vînd doar (!) corpuri de iluminat: lumini, lămpi, lustre, lămpi de podea. Şi eu, care sunt deprinsă să văd totul înainte de a alege, înţeleg că intru în colaps. Fie rămîn aici pentru totdeauna, fie aleg primul obiect pe care îl văd şi mă car de aici.

Fără limbă. Traducătorul meu Colea nu mai face faţă regimului meu de muncă, şi, deci, mai aveam un traducător, Tolea. Cu restul 20 milioane chinez printre care mă aflam am stabilit o relaţie non-verbală. Sau, mai bine zis, nu am stabilit nici o relaţie. În ziua a patra era gata schiţa mesei de bar. Linia centrală a clubului. Şi marginile mesei trebuie să atîrne în aer precum nişte aripi. Schiţa e la mine, dar cine o va realiza în viaţă, încă nu era clar. Nici Colea şi nici Tolea nu pot găsi o persoană sau organizaţie care s-ar apuca de o aşa masă de bar. Şi eu înţeleg că au mai rămas nu 30, ci doar 26 zile pînă la deschiderea clubului. În sfîrşit, parcă se limpezesc lucrurile. Am găsit. Mergem în jur de 4 ore. Oraşul rămîne în urmă. Trecem prin zonele industriale părăsite. O imagine post-apocaliptică. Am ajuns. Suntem întîlniţi de proprietarul companiei. Engleza nu o vorbeşte. Vocabularul lui Colea şi Tolea nu presupune citirea schiţelor şi a particularităţilor tehnice. Înţeleg că am dat de belea. Şi, în acel moment, o minune se întămplă. Chinez desface schiţa, şi noi împreună, în aceeaşi limbă, discutăm în jur de 2 ore. Se pare că limbajul tehnic al schiţelor este similar 100% în rusă şi chineză. De mult nu a mai fost atît de simplu să mă înţeleg cu cineva (constructorilor noştri moldoveni adesea trebuia să le explic schiţele prin gesturi, mimică şi chiar sunete). Şi cel mai amuzant, China este o ţară foarte stranie, domnul care s-a apucat să realizeze masa de bar, s-a dovedit a fi un milionar. Stranie ţară.

Mîncare pentru arhitect. Nu poţi lucra fără să mănînci. Însă să mînănci în China mîncare chinezească înseamnă să-ţi expui riscului stomacul european, şi prin urmare, si capacitatea de lucru. Aici totul se prăjeşte în ulei. Şi, ţi se creează impresia că dacă arunci uleiul după prăjit comiţi o crimă împotriva tuturor zeilor chinezi. Şi chiar dacă se aruncă…. Acolo unde am fost eu, recent a avut loc un proces de judecată. Doi chinezi ingenioşi s-au gîndit să colecteze uleiul procesat din gurile de canalizare de pe străzile în pantă unde sunt amplasate restaurantele. Aceştia cumva îl „prelucrau” după care îl vindeau înapoi proprietarilor restaurantelor în cauză. Astfel că, o dată în zi luam cina în localuri unde se servea mîncare europeană. Deşi, preţurile erau cam piperate. O masă într-un restaurant italian, fără careva sofisticare, ajungea a 40-50 euro, pentru ceva ce la noi ar costa 10 sau 15 euro.



Funcţia omului alb. Un european în China încă se mai evidenţiază foarte tare. Femeile localnice se pot apropia şi îţi pot spune (Colea îmi traducea): „Cît sunteţi de frumoasă”. Bărbaţii te privesc, dar, şi trebuie să remarc acest fapt, nu-şi permit nici un cuvînt sau gest de prisos. Şi te simţi parcă mai protejată.

Din China la Milan. Vei rîde dar imediat după China am zburat spre Italia, pe lacul Como. Şi, chiar în prima seară, cînd am ieşit la o plimbare de una singură, am dat peste un grup de arabi. După aceasta, singură nu am mai ieşit. În fine, doar lirică. Deşi, dacă e să vorbim de lirică, ar fi trebuit să exclam cu drăgălăşenie: „Copiii chinezi!” Doamne, ce frumoşi sunt. Parcă sunt nişte păpuşi din porţelan!

Opt zile. În ziua a opta mi-am luat zborul. Clubul a fost deschis deja în absenţa mea peste 22 zile. Decît să povestesc despre nişte lucruri uimitoare, mai bine să vă arăt aceste lucruri. Iată pozele clubului deschis. China.



Se zice că există 4 găuri negre care înghit energia. China este o gaură neagră cu efect invers. Acolo energia se adună, chiar mai mult, se amplifică. În oraşele „mici” cu o populaţie de 5 milioane de oameni şi în oraşele mari unde sunt în jur de 20 milioane, energie se adună şi se tot adună. Şi, într-un moment dat, energia se va revărsa, şi aceşti oameni vor merge să cucerească lumea. Şi nu cu arma, ci cu modul lor de viaţă. Ei sunt diferiţi. Şi înţeleg că a trebuit să merg în China, şi merită să revin acolo iar şi iar. Pentru a face diferenţa dintre dimensiuni. De ce m-am băgat în asta? Cu siguranţă nu pentru bani. De bani am nevoie ca şi oricine altul, dar cînd eşti faţă în faţă cu aşa o situaţie, nu te mai gîndeşti la bani. Este vorba de „drive” sau o provocare pentru mine şi pentru echipa cu care lucrez, sau este o pregătire pentru o altă etapă în viaţă. După această aventură, nu voi mai putea să realizez obiecte în jumătate de an sau în 9 luni. Uneori, poate. Dar voi dori, din nou, să creez ceva în 30 de zile. Cunoaştem bine ce a fost creat în opt zile, ba chiar a opta zi, duminică, a fost zi de odihnă.



Pavel Zingan

Share:

înregistrări similare


mai mult

Interviu cu Irina: prin ce se deosebește un design bun de unul mai puțin bun?

Cândva demult omenirea intrase într-o fază de dezvoltare impetuoasă. Totul era în permanentă schimbare şi nu doar obiectele, care înconjurau oamenii...  

54


mai mult

Birou de arhitectura ZEN DESIGN

Мы продолжаем заглядывать в кишинёвские офисы. На этот раз в поисках интересного рабочего пространства мы заглянули в архитектурное...

55


mai mult

Înmînarea Premiului Internaţional DAS în domeniul designului şi arhitecturii 2016

Este deja al doilea trofeu câştigat de Irina Grechukhina, primul fiind obţinut în 2013, la categoria Interior Privat...  

57

Back to the list